Călătorii imaginare

M-am jucat săptămâna trecută cu o camera foto subacvatică, de unică folosință - uitasem cât de distractiv poate fi să lucrezi pe film, când ai doar un număr redus de poziții pe care le poți folosi și trebuie să cumpănești bine înainte de a apăsa pe declanșator. Nu ai libertatea pe care ți-o dă digitalul, cu capacitatea sa uriașă de a înghiți toate rateurile fotografice, dar primești, în schimb, tot felul de chestii ciudățele, culori subacvatice, pete și zgârieturi despre care nu știi dacă sunt păsări în zbor pe un cer plat, sau rezultatul unei developări smucite. Fotografiile sunt, așa cum mă așteptam, supraexpuse, pline de zgomot, neclare și vignetate în stilul lomo, însă au un farmec aparte, al apelor marine mângâiate de soarele nebun...

Mâine plec din nou la mare.


Toate fotografiile, aici.

Viaţa de ”staţiune”, aglomerată, încinsă, gălăgioasă, nu este pentru ființele solitare - distracțiile sunt gândite pentru grupuri, familii, mase de oameni care se mișcă dintr-o parte în alta într-un zumzet continuu. Doar natura creează locuri în care te poți lăsa pradă reveriilor, ca malul abrupt al unei mări cunoscute, dar totuși văzute pentru prima oară, scări care coboară în valuri, poteci de unde poți privi marea, golfuri izolate, bolovani poroși și scoici care se descompun la mal. Omul poate, cel mult, să aducă o pată de culoare într-un peisaj care nu îi aparține și să se bucure de briza mării și stropii ei sărați.


Toate fotografiile, aici.

Nori spectaculoși deasupra lacului Techirghiol, puțin înainte de sosirea trenului:


Din tren, câteva minute mai târziu:

Pe drumul meu spre mare am luat o carte mai mult tristă decât voioasă, macabră, poate, dar plină de viaţă, în care personajul principal, un muribund, are convingerea că răul e cel care guvernează lumea, pe când divinul se mulţumeşte cu privitul. Şi totuşi, cred că lucrurile nu stau chiar aşa – avem o capacitate mostruoasă de a observa mai degrabă ce este rău sau urât, iar lucrurile bune le luăm ca atare. Ele sunt, uneori, prea insignifiante pentru a fi măcar menţionate, cum ar fi o zi perfect senină şi o mare caldă, caldă, caldă...

Navingând ieri pe apele (dez)organizate ale internetului, am dat peste o povestire a unui prieten, scrisă acum vreo 5 ani. Am recitit-o de vreo 2 ori, recunoscând elemente de biografie care îmi erau cunoscute, descoperind altele de care nu aveam habar, încercând să pun cap la cap acest puzzle care este omul cu ale sale feţe luminoase şi întunecate pe care ţi le arată alternativ. Şi pentru că nu putem avea niciodată toate piesele de puzzle, nu ne rămâne decât să completăm cu o parte din noi imaginea de ansamblu. Oarecum terifiant. Sau minunat...

Post scriptum: marea, văzută & imaginată de mine:

Fără un motiv anume, decât că oraşul ploilor imprevizibile îţi oferă cele mai frumos-senine zile după ce norii cenuşii se retrag. Aş merge până acolo doar ca să mă plimb încă o dată pe malul Tamisei şi să iau muzeele la rând şi să mă lamentez că nu am umbrelă; şi poate, de data asta, m-aş urca în London Eye şi m-aş purta ca un turist obişnuit care vizitează pentru prima dată Londra şi face instantanee la fiecare colţ de stradă. După aceea m-aş putea întoarce încă o dată acasă.

Aveam nostalgia unui loc pe care nu îl vizitasem niciodată; ca să scap de ea am pornit la drum într-o zi toridă, pe la prânz, nu foarte departe de oraşul încins, până în mijlocul unei sălbăticii calme.

Nostalgiile mele sunt, de data asta, alb-negru (acum şi pe 591 Photography Blog):


"Patrocle", aci de faţă, mi-a ţinut companie o bucată de vreme; era aşa de înfometat încât mi-a mâncat un sfert de pâine. Goală...


În copilărie obişnuiam să iau în posesie diverşi copaci, care deveneau ai mei. Pentru totdeauna. Cam pe aici mi-am încheiat călătoria:


The Lady of the Lake:


Toate fotografiile, aici: