Călătorii imaginare

Prima zi de toamnă dulce

2010-09-02T19:00:00.001+03:00

Fotografii făcute cu (smart)phone-ul. Mâine plec la Balcic...

Early autumn.

2010-09-08T11:18:00.000+03:00

He who has no house will not rebuild,
and he who is alone will long stay so,
will wake to read, to write long letters, go
wandering, restlessly, through the filled-
with-leaves broad avenues, blown to and fro.

Rainer Maria Rilke

Toate fotografiile, aici.

Balcic, pe o geană

2010-09-04T09:00:00.000+03:00

Trebuie să existe un colţ de lume în care viaţa e frumoasă. Fericirea trebuie să existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de nişte mâini uriaşe care să zgâlţâie globul, şi totul să înceapa din nou...
Cella Serghi

Remedy (for rainy days)

2010-08-09T23:00:00.000+03:00

2 little whos
(he and she
under are this
wonderful tree
e e cummings

Arbanassi - back in time

2010-08-15T09:00:00.000+03:00

Obiceiuri și tradiții de Sfânta Maria în Arbanassi, Bulgaria; în curtea mănăstirii o parte din chilii stăteau să se prăbușească; câteva mioare moțăiau în curte la umbra vagă a unei porți, pe când altele, mai puțin norocoase, fuseseră ucise de curând și își întindeau pieile jupuite la uscat. Coadă lungă și răbdătoare pentru miruire. Într-un subsol dintr-o dependință se împărțea ciorbă - varianta la farfurie sau la borcan (pentru acasă) - și oamenii se întinseseră la un prânz mănăstiresc în curtea însorită. Am avut un sentiment pregnant al ortodoxiei, cu obiceiurile ei vetuste, cu biserici înecate în semiumbră și oameni săraci care își caută o fărâmă de alinare la Dumnezeu. Ca și cum m-am întors în timp, nu pentru că satul are case din piatră ca pe la 1500-1700 cu care atrage turiști, ci pentru că oamenii care îl locuiesc au rămas cumva acolo, în trecut, uitați de restul lumii și trăind într-un amestec de obscurantism și credință, cruzime și frumusețe.

Toate fotografiile, aici.

Велико Търново / Veliko Tarnovo, pe arşiţă

2010-08-14T09:00:00.000+03:00

Veliko Tarnovo e un fel de Lipscani cocoțat pe coaste de munte, atracția principală fiind un castel de piatră ce are în mijloc o biserică dotată cu lift. Orășelul se laudă că-i medieval - dacă medieval înseamnă somnolent, atunci așa este: pentru cineva care a văzut cum se poate face turism în alte locuri, Veliko Tarnovo se poate dovedi dezamăgitor cu aerul său provincial, lipsa de facilități sau magazine atractive, cu hoteluri de 4 stele care au, de fapt, între 2 / 3 steluțe drămuite bine. Altfel, orașul e destul de interesant, cu casele sale construite în pantă, străzile înguste și priveliștile frumoase cu munții din jur. Dar cel mai tare mi-a plăcut mâncarea, cu cele peste 50 de feluri de salate, bașca dulciurile, la prețuri mai mici decât cele din București. E de înțeles atunci de ce mulți români preferă să își petreacă weekend-ul la bulgari, dacă mai ținem cont și de faptul că drumul București-Veliko Tarnovo se face cam în vreo 3 ore, maxim. Mie, totuși, mi-a plăcut mai mult Sighișoara.

Toate fotografiile, aici.

Balcic, cuibul liniștit de pe malul mării

2010-09-07T09:07:00.000+03:00

Pentru că nu am citit Pânza de păianjen a Cellei Serghi, am plecat spre Balcic fără nicio viziune romantică asupra fostului teritoriu românesc, ci înarmată doar cu bucuria de a vedea încă o dată marea, probabil pentru ultima oară anul acesta. Ca în orice călătorie (temerară) prin peninsula balcanică, este musai să pleci la drum înarmat până-n dinți cu foarte multă răbdare și înțelegere pentru stilul românesc (și nu numai) de a face turism pe aceste meleaguri - autocarele se mai și blochează în mijlocul Bulgariei, în plin câmp, din motive rămase neelucidate până în clipa de față, și se mai alimentează și câte o oră întreagă prin Giurgiu, ca să menționez doar două (mici) aspecte. Una peste alta, după ce am schimbat 3 (trei) autocare și citit multe pagini din Dickens, The Pickwick Papers, am ajuns la a noastră destinație, adică Balcic, așezare de pe malul Mării Negre ce se mândrește cu castelul reginei Maria, lipsa aproape completă a plajei și o faleză minunată mărginită de stânci albicioase.

Marea s-a întrecut pe sine și a avut o minunată nuanță gri, acoperită de un cer albastru brodat cu nori albi pufoși. Localitatea e toată concentrată în jurul castelului și a grădinii acestuia, deci nu vă chinuiți cu întrebări existențiale de genul ”unde o fi centrul orașului?” pentru că acesta lipsește cu desăvârșire. Pentru prima dată în viața mea am stat într-o camera cu vedere la mare (una din cele 8 de care dispunea hotelul, prin urmare ne-am simțit foarte privilegiate, eu și cu prietena mea, că putem privi linia orizontului direct de pe balcon). De la hotelul Bisser faci maxim 5 minute până la intrarea în castel, asta dacă o iei în direcția care trebuie, că noi o luaserăm inițial spre șosea. Biletul costă 10 leva și include și o vizită în grădina botanică pe care noi, din păcate, am ratat-o din neatenție - nu vă așteptați ca în Bulgaria să vi se ofere informațiile pe tavă; în general nimeni nu îți spune nimic, și dacă nu întrebi / ceri, s-ar putea să ai tot felul de surprize care de care mai plăcute. De exemplu să comanzi exact felul de mâncare care nu îți place, pentru că descrierea din meniu (sau lipsa acesteia) te induce în eroare.

Dar, lăsând la o parte aceste lucruri mai puțin importante, grădina și castelul sunt foarte frumoase, în special grădina, foarte mare și având multe flori ce se întind până aproape de malul mării. Vizita îți ia câteva ore și, dacă ți se face foame, există o cafenea și un restaurant unde te poți opri pentru o pauza de masă, cu toate că nu le recomand. Din păcate, la capitolul ”restaurante” Balcic-ul stă prost înspre foarte prost - dacă există și excepții, acestea nu ne-au ieșit nouă în cale. Deoarece sunt foarte mulți turiști români în Balcic, există posibilitatea de a schimba lei în leva, dar și de a face plăți în lei la magazine / restaurante, la un curs nu foarte avantajos pentru cumpărător. Deși nu sunt adepta revizitării unor obiective turistice / orașe (spre deosebire de domnul din autocar care se mândrea cu faptul că își face toate concediile în aceeași stațiune și în același hotel, de la an la an), mi-ar plăcea să revin la Balcic, tot în extrasezon, poate în hotelul Regina Maria, construit la doi pași de castel și la un pas de mare.

În episodul următor despre o plimbare pe faleză sub un cer care nu se putea hotărî dacă să plouă sau nu...

Toate fotografiile, aici.

Pe cărări de munte - Bușteni, Cascada Urlătoarea

2010-08-29T12:00:00.000+03:00

Some people walk in the rain, others just get wet.
Roger Miller

Plimbare (neinspirată) prin munții Bucegi: 12 grade Celsius, ploaie torențială de toamnă, degete înghețate, haine ude, worst trip ever! Am fost salvată de la hipotermie de o cafea fierbinte în trenul rapid care m-a adus înapoi la civilizație, după ce am jurat că n-o să mai dau confortul scărilor rulante, al bulevardelor asfaltate și al centrelor comerciale pe aerul curat, priveliștile de vis și cărările abrupte din mijlocul naturii.

Toate fotografiile (încețoșate), aici.

Toscana, drumul chiparoşilor

2010-08-09T15:00:00.000+03:00

Colinele de lângă San Gimignano, într-o plimbare de după amiază. Plantații de măslini, viță de vie, rodii încă necoapte, cactuși ascunși în ierburile de pe marginea drumului și multe, multe șopârle încălzindu-se la soare. În fața mea o tricicletă-mașină urcă dealul zumzăind, în timp ce pe drumeagul ce duce la o fermă cineva (proprietarul?) a abandonat o cadă de baie. Dintr-o livadă am cules 2-3 mere acrișoare-dulci şi m-am odihnit la o răscruce de drumuri de țară unde cineva inspirat a pus o băncuță sub un arbore imens. În spatele meu turnurile lui San Gimignano se fac tot mai mici, în timp ce în față peisajul devine sălbatic, liniştit, verde...

Toate fotografiile, aici.

Vila Fiorita - în grădina lui Gabrielle

2010-08-09T22:00:00.000+03:00

Dimineaţa - mic dejun în grădină: pâine neagră cu pecorino, croasant cu nutella şi o cafea mare cu lapte. Gabrielle e cel mai zăpăcit proprietar de pensiune întâlnit prin periplurile mele, dar ne-a servit cu prune proaspăt culese şi gem de prune preparat în casă în aceeaşi zi, timp în care furnicile din grădina sa ne-au mâncat de vii. Ca să ajungi în grădină, trebuia mai întâi să traversezi terasa, dotată după cum se vede mai jos cu două stropitori, mărimea XS şi M. Gabrielle mai avea şi un trăbănţel dosit într-un colţ, o fiică de vreo doi ani care testa de zor o trotinetă şi una bucată mătuşă / soacră pe nume Martha care nu vorbea o boabă de engleză, dar m-a învăţat că la frigider se spune, în italiană, "frigo".

Shall I say more?

San Gimignano delle belle Torri, medievalul turistic

2010-08-09T12:00:00.000+03:00

Toscana are multe orăşele medievale, însă doar câteva sunt patrimoniu Unesco: San Gimignano este unul dintre ele. La 56 km sud de Florenţa, San Gimignano a fost un important popas pentru pelerinii care călătoreau spre Roma. Familiile bogate care controlau oraşul au construit în jur de 72 de case-turn, ca simbol al bogăţiei lor - dintre acestea, doar vreo 14 au supravieţuit. Prin supravieţuire a se înţelege că sunt în stare perfectă, la fel ca restul centrului istoric, cuprins între vechile ziduri ale cetăţii. San Gimignano e perfect conservat şi cu totul dedicat turismului - de la magazinele care vând toate bunătăţile pământului până la restaurante şi cafenele. Pentru că, la nici o săptămâna de la vizita la San Gimignano am avut ocazia să vizitez un alt orăşel "medieval", de data asta din Balcani, diferenţele mi-au sărit în ochi, cu părere de rău pentru vecinii noştri bulgari, care încearcă şi ei să îşi pună în valoare vestigiile istorice.

San Gimignano este un oraş destul de mic, pe care îl poţi vizita într-o singură zi, cu tot cu pauza de masă şi, eventual, cu o plimbare pe dealurile din jur, cum am făcut eu. Se poate ajunge doar cu maşina sau cu autocarul (noi l-am luat din Siena - 1h de viraje ameţitoare pe dealurile Toscanei). De pe vârful unor coline, înconjurat de turnuri, ai o panoramă superbă asupra peisajului toscan - doar pentru atâta lucru şi zău că merită să mergi până acolo.

Siena, înainte de Il Palio

2010-08-08T12:00:00.000+03:00

Am ajuns la Siena pe 8 august, când începuseră pregătirile pentru Il Palio (16 august): parade pe străzile înguste ale orașului medieval, costume caraghioase, steaguri, agitație. În Piazza del Campo erau deja instalate treptele de lemn de pe care o parte din vizitatori vor fi urmărit concursul, căci Il Palio este o cursă de cai: jocheii înconjoară Piazza del Campo de trei ori într-o cursă care de regulă durează doar 90 de secunde. Poate altă dată voi merge la Siena ca să văd cu ochii mei frumoșii cai ce aleargă bezmetici în piața unui oraș medieval. Până atunci, m-am bucurat să văd niște fotografii superbe de la alte Il Palio din anii trecuți în vitrina unui studio foto; preferata mea, pe care v-o arăt și vouă pentru că mie mi-a rămas în suflet, este:

© 2006 Foto Gielle

În rest Siena este un oraș mirific, medieval, cărămiziu-ruginiu, liniștit, cu străduțe în pantă, un oraș perfect pentru a fi descoperit la pas. Și după ce ai obosit tot coborând și urcând dealurile Toscanei, te poți opri în Piazza del Campo pentru a-ți trage sufletul: soarele apune și luminează turla bisericii, totul e simplu, dar frumos, așa cum viața ar trebui să fie și este câteodată:

Toate fotografiile, aici.

De prin Florența adunate: ”love locks”

2010-08-06T15:00:00.000+03:00

De cum ajungi în Florența dai cu ochii de o grămadă de lacăte și lăcățele prinse de te miri ce - gratiile din vârful domului, în jurul lui Ponte Vecchio, pe strada X sau în piațeta Y. Sunt urmele unor îndrăgostiți care, în felul ăsta, vor să își păstreze dragostea for ever and ever: pun lacătul, îl încuie și aruncă cheia în Arno. De parcă dragostea în sine nu este mai mult decât suficientă să te lege uneori chiar mult prea mult de câte cineva, o legăm și simbolic de vreun gard. Cu toate astea, inițial obiceiul n-a avut nicio legătură cu amorul: ele erau puse de tinerii care erau luați la oaste, ca o promisiune de a se întoarce teferi acasă. Dar, deh, și iubirea este tot o luptă câteodată, din care ne întoarcem teferi sau nu pe la casele noastre:

Toate fotografiile din Florența, aici.

Biserica San Miniato al Monte, la apusul soarelui

2010-08-07T13:00:00.000+03:00

Toate fotografiile, aici.

Palatul Pitti & Grădinile Boboli

2010-08-07T12:00:00.000+03:00

Construit de către bancherul florentin Lucca Pitti, palatul Pitti a fost ulterior cumpărat de către familia Medici şi a devenit reşedinţa acestora prin anul 1549, fiind folosit şi de către Napoleon, înainte de a fi donat statului italian de către regele Victor Emmanuel III. Palatul are mai degrabă aspectul unei fortăreţe, cu ferestre mari protejate de grilaje groase şi, deşi construcţia masivă nu te face să visezi, grădinile care se întind în spatele ei vor reuşi asta - statui, grote decorate cu stalactite artificiale şi picturi, "fântâna insulei", păzită de nişte raţe zăpăcite, şi privelişti minunate asupra palatului şi oraşului - de toate astea te poţi bucura în grădinile Boboli. Adăpostind acum galerii de artă, palatul se poate vizita separat de grădinile Boboli, dar ar fi păcat să nu te odihneşti în grădină după ce l-ai admirat pe Caravaggio...

Toate fotografiile, aici.

Florenţa cea minunată

2010-08-06T12:00:00.000+03:00

Lumina este cu totul specială în Florenţa, ca mierea traslucidă ce învăluie statuile din marmură pentru a se ascunde în colţurile liniştite ale vreunui palazzo renascentist. Soarele nu arde, ci încălzeşte oraşul, râul Arno e nămolos şi are culoarea lutului dizolvat în apă, cerul e pictural, iar domul e atât de înalt încât domină întregul oraş de departe.

Ca să ajungi la Florenţa petreci 25 din cele 30 de minute pe care le face trenul Eurostar venind dinspre Bologna traversând tuneluri - Apeninii - care formează o barieră între nordul Italiei şi Toscana surprinzător de verde. Îmi imaginam un peisaj mai degrabă golaş, dealuri arse de soare şi pustiite de viaţă, şi am găsit un peisaj submontan cu vegetaţie abundentă. Şoselele încolăcite pe dealurile Toscanei te pot ameţi, apa e dulce, ca nicăieri în lume - parcă totul ar fi fost făcut pentru a-ţi face ţie, un oarecare muritor, plăcere. Plăcerea de a trăi, a respira, a mângâia marmura roz a catedralelor, plăcerea de a mânca fructe de mare, pecorino, deserturi cu căpşune şi iaurt, îngheţată, plăcerea de a bea dimineaţa capucino şi seara vin roşu.

Am stat pe Via Cavour, la doi paşi de Piazza Domului Sfânta Maria del Fiore, aşa că m-am putut plimba în voie prin "centro storico", am urcat toate cele 463 trepte până în vârful domului, am lenevit pe Ponte Vecchio, mi-am rupt picioarele vizitând palatul Pitti şi am monţăit în iarbă în grădina Boboli - priveliştea din capătul grădinii, către un peisaj tipic toscan, mi-a rămas întipărită pe retină. Seara am urcat până la Piazzale Michelangelo, de unde ai o vedere panoramică asupra Florenţei, şi am vizitat San Miniato al Monte, luminată crepuscular de apusul soarelui.

Florenţa a minunată, minunată...

Toate fotografiile, aici.

the mind is its own beautiful prisoner

2010-06-11T20:00:00.000+03:00

and i imagine

2010-06-11T18:00:00.000+03:00

Street Delivery | Grădina Icoanei

2010-06-12T16:00:00.000+03:00

Street Delivery | Oamenii, copiii, animăluţele

2010-06-12T14:00:00.000+03:00

Street Delivery | Bucureşti

2010-06-12T12:00:00.000+03:00

Simţeam că înnebunesc în casă, aşa că am dat o fugă pe Arthur Verona şi prin Grădina Icoanei. Nu demult treceam foarte des prin zonă, uneori mai dădeam peste câte o ediţie de "street delivery". Pe vremea aceea nu făceam fotografii...

Neptu - ultima stație la Marea Mediterană

2010-03-19T14:00:00.000+02:00

...și ultima postare despre Valencia. Nisipul fin și cărămiziu, palmierii adormiți, marea încețoșată, portul, eu, noi, tu, cel care doarme cu fața în jos pe plaja pustie, pescărușii, marea, marea...

bitter winter wind
ends there --
sound of the sea
Ikenishi Gonsui

A man, just one -
also a fly, just one -
in the huge drawing room.
Kobayashi Issa

Jump into the sea
Summer is a long way
Go there at once
Akio Kaneko

In the sea-surf edge
mingling with
bright small shells...
Bush-clover petals
Basho

I want to sleep
Swat the flies
Softly, please.
Masaoka Shiki

Covered with the flowers,
Instantly I'd like to die
In this dream of ours!
Etsujin

April's air stirs in
willow-leaves...
a butterfly
Floats and balances
Basho

Clouds come from time to time -
and bring to men a chance to rest
from looking at the moon.
Basho

Twilight whippoorwill...
whistle on,
sweet deepener
Of dark loneliness
Basho

Toate fotografiile, aici.

Fallas - păpușile uriașe

2010-03-19T13:00:00.000+02:00

Toate fotografiile, aici.

Orașul verde ~ Valencia

2010-03-19T12:00:00.000+02:00

Am plecat spre Valencia fără să îmi fac prea multe iluzii în ceea ce privește frumusețea orașului. Știam, desigur, că e câte ceva de vizitat, ca de altfel în oricare loc de pe această planetă, dar fără prea multe obiective turistice majore în minte. Exceptând Orașul Artelor și Științelor de care am vorbit data trecută, nu există decât obiective minore, însă Valencia (ori, mai bine zis, centrul său vechi) este un obiectiv turistic în sine.

La Ciutat Vella este delimitat pe două laturi de albia secată a râului Turia - albie în care s-au amenajat parcuri și o mulțime de terenuri de sport pe deasupra cărora se poate trece dintr-o parte în alta a orașului pe poduri frumoase, fie vechi, din piatră, fie moderne, arcuite ca niște păsări ce își iau zborul.

Valencia mi s-a părut un oraș în care este minunat să trăiești: multă verdeață, foarte, foarte multe terenuri de sport chiar în inima sa, Marea Mediterană la un capăt, trafic redus, climă temperată, vegetație mediteraneeană cu mulți palmieri, portocali și arbori cu țepi de tradafiri, trunchi de baobab și nume necunoscut, un centru vechi și bine conservat și tradiții păstrate cu grijă. Metroul este rapid și curat, cele 6 magistrale te duc dintr-o parte în alta a orașului, ajungând și la aeroport și în port.

Cât despre prețuri, sunt aceleași ca în celelalte orașe vest-europene. Biletul de avion cu Blue Air a costat 65 Euro dus-întors, fără bagaje la cală ca n-avurăm, cazarea la hotel 82 de Euro pentru doua nopti (de persoana, la patru stele ca acolo fu cel mai ieftin - culmea), în rest bani de papa, shopping și ce-o mai fi, fiecare după bugetul de criză.

B - un colț din Centrul vechi
A - Orașul Artelor și Științelor
C - Portul din Valencia

Siesta:

O zi ca multe altele:

Toate fotografiile, aici.

La Ciudad de las Artes y de las Ciencias de Valencia

2010-03-18T16:00:00.000+02:00

După ce am aterizat și ne-am urcat în metrou (minunată invenție care te duce în câteva minute de la aeroport până în celălalt capăt al orașului, dar, atenție, biletul de metrou este valabil doar 90 de minute, așa că nu faceți ca noi care ne-am luat și bilet de întoarcere pe care, ulterior, a trebuit să îl aruncăm la gunoi) ne-am dus să vizităm orașul artelor și științelor, în limba lui Cervantes La Ciudad de las Artes y de las Ciencias.

Complexul era în apropierea hotelului nostru așa că am luat-o pe jos - lihnite de foame cum eram după cele 3 ore de zbor, speram să găsim și ceva de mâncare specific Valenciei. Nu am găsit, așa că am ajuns să mâncăm la o shaormerie unde mi s-a pregătit cel mai vegetarian falafel cu putință, cu foarte multă varză, adică. Și tot despre mâncare - pentru că nu aveam și micul dejun inclus în prețul camerei de hotel am comandat într-o cafenea ceea ce arăta în fotografia din meniu ca o baghetă cu jambon - și asta și era, doar că dimensiunile erau liliputane, cam cât un deget mijlociu. Noroc că există MacDonalds...n-aș fi crezut că ajung să spun asta. În schimb fructele sunt ieftine (sau mi s-au părut că sunt), portocalele cresc și în copac, în parc, și sunt mâncate, în general, de păsări, în rest oferta culinară mi s-a părut modestă. Există peste tot tarabe care vând ”churros” și variante ale dânsului, adică niște gogoși îmbibate de ulei, churros fiind niște chestii lungi ca niște șireturi uitate în ulei încins și apoi tăvălite prin zahăr - foarte sănătos, mie mi s-a făcut poftă și apoi mi s-a făcut rău de la verii lui churros, ”buennos”, parcă. În Valencia nu prea găsești nimic sărat de ronțăit: au castane dulci, alune caramelizate, semințe de floarea soarelui decojite, tot dulci, evident. A - valencienii sunt niște semințonagii cum n-am văzut până acum: toată lumea cu punga cu semințe de floarea soarelui în mână, aruncând cojile pe jos cu atâta dezinvoltură încât m-am speriat; orașul e destul de curat, însă orășenii mănâncă deosebit de murdar, cu mâncare și ambalaje aruncate pe jos, în restaurant sau pe stradă, și nimeni nu se supără - așa-i la ei, probabil. Dar destul cu mâncarea, că prea am divagat de la artă & știință...

Acest ”ciudad” este un complex artitectonic futurist format din: Hemisfericul (cu un cinema IMAX în interior și proiecții 3D unde aveai de ales între un film despre mumii și unul despre universul acvatic), Umbracle (de la ”umbră”, adică un umbrar cu palmieri), Muzeul de Știință Príncipe Felipe, Oceanográficul (care se laudă pe site-ul lor că este cel mai mare din Europa - ha ha ha, intrarea este 24 de Euro și cine l-a vizitat a zis că-i foarte mic și sărăcuț în pește - așa și arată din exterior, de altfel) și Palatul Artelor Reina Sofía.

În orice caz complexul, realizat de către arhitectul Santiago Calatrava I Félix Candela (Santi, pentru prieteni), e destul de impresionant - păcat că nu-i pe malul mării. Există ceva similar și în Lisabona, dar pe malul râului Tejo, cu un teleferic cu care te poți fâțâi dintr-o parte în alta ca să poți admira panorama, ar fi mers așa ceva și aici. Iar Oceanográfico portughez chiar merită vizitat.

Toate fotografiile, aici.